Motto: „în utilizarea publică a limbii române actuale abundă cazurile de transgresare a frontierei dintre high şi low levels, realizate prin apelul excesiv la elementele marcate ca familiare, populare, nu arareori argotice” (Guţu Romalo, 2005: 245)

În perioada contemporană, comunicarea prin intermediul internetului îndeplineşte, printre multe alte funcţii, şi rolul de vox populi. A spune că activitatea comunicativă realizată cu ajutorul instrumentului numit internet este oglinda procesului dinamic de reflectare a lumii prin limbă, este un truism frecvent invocat. În cultura românească tradiţională, vox populi nu este nimic altceva decât gura lumii. Expresie a valorilor etice transmise prin limbaj, sintagma românească poate fi interpretată ca dovadă a existenţei unei deontologii culturale. A intra în gura lumii este o modalitate lingvistică de ilustrare a stigmatului atribuit celor ce încalcă sau despre care se crede că încalcă diversele reguli de convieţuire socială. În acelaşi timp, gura lumii este un fapt lingvistic care simbolizează, deopotrivă, reprezentarea omului ca parte a unui organism social şi modelul cultural de interacţiune între oameni, adică de transmitere orală, social acceptată, a judecăţilor făcute de unii despre alţii. În altă ordine de idei, intrarea în gura lumii pune în lumină, urmându-l pe E. Coşeriu (1992-1993: 16), înţelegerea limbajului ca „logos semantic cu determinare suplimentar pragmatică”, sau, mai simplu, ca ansamblu de semnificaţii izvorîte din, condiţionate de şi aflate în circuitul practic al interacţiunii sociale. Se poate afirma că –  valorificând celebra sintagmă aristotelică – pentru fiinţa socială numită om, atributul esenţial al limbajului este capacitatea de semnificare (logos semantikós), însoţită de trei determinări ulterioare (cf. Coşeriu, 1992-1993: 7-26): apofantică (apophantikós), pragmatică (pragmatikós) şi poetică (poietikós). Determinarea pragmatică a logosului semantic impune descrierea activităţii de comunicare prin semne ca „limbaj al interacţiunilor” (Coşeriu, 1992-1993: 15), ca „relaţie dintre oameni prin limbaj” (idem, p. 19). Privind limbajul din unghiul condiţiei de fiinţă socială se subliniază existenţa principiului alterităţii conform căruia comunicarea prin semne este o creaţie umană guvernată de „recunoaşterea celuilalt ca subiect posibil”. „Comunicarea cu cineva este constitutivă pentru limbaj”, afirmă Coşeriu (1996: 51), insistând asupra necesităţii de a face deosebire între a comunica cu cineva şi a comunica despre ceva. Prin urmare, ansamblul factorilor care condiţionează desfăşurarea comunicării între indivizi nu reprezintă decât concretizări ale raportării individului la valorile culturale ale unui grup. În consecinţă, nu este dificil de observat că sintagma coşeriană logos pragmatic reprezintă o altă modalitate de conceptualizare a relaţiei dintre locutor şi semn, aspect teoretizat de Ch. Morris. Revenind asupra cunoscutei disocieri între pragmatică, semantică şi sintaxă, acelaşi autor consideră că „pragmatica este acea parte a semioticii care studiază originea, uzul şi efectele semnelor, conform cadrului (engl. behavior) în care apar”, în timp ce semantica cercetează „semnificaţia semnelor în toate modalităţile de semnificare”, iar sintaxa „se ocupă de combinaţiile între semne fără a le deosebi după semnificaţiile specifice determinate de cadrul în care apar.” (Morris, 1946: 219). Deşi definiţiile propuse de Morris ar putea părea prea cuprinzătoare în raport cu obiectele de cercetare specifice anumitor ştiinţe ale limbii, trebuie totuşi observat că ceea ce filosoful american numeşte pragmatică include interesul ştiinţific pentru legăturile între semnele limbii şi contextele în care ele apar. Deci un demers de tip contextualist trebuie să surprindă convergenţa conceptuală între zoon politikon şi logos pragmatikós şi să permită considerarea semnelor unei limbi ca reprezentări ale specificului şi diversităţii configuraţiilor normative (implicite sau explicite) responsabile de apariţia, dezvoltarea şi circulaţia unei mari varietăţi de produse culturale. A comunica cu cineva despre ceva nu înseamnă doar a pune în lumină obiectul comunicării, ci şi a transmite viziunea pe care emiţătorul o are asupra obiectului şi pe care receptorul o interpretează conform felului său de a înţelege lumea. Atitudinea protagoniştilor faţă de semnele prin care se comunică ceva despre lume reprezintă, în concepţia lui Vianu (1968: 42), fundamentul oricărei cercetări stilistice, pentru că „particularităţile de expresie (…) nu sînt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori”. Tocmai conştiinţa faptului de a comunica cu cineva face posibilă dezvoltarea şi circulaţia valorilor contextuale pe care protagoniştii actului de comunicare le atribuie semnelor limbii. Lipsa acestei conştiinţe ar transforma comunicarea într-un proces haotic şi patologic, lipsit de finalitate şi de relevanţă socială.

Una din cele mai interesante manifestări ale alterităţii este posibilitatea oferită cititorilor de a comenta articolele publicate în ediţiile pentru internet ale ziarelor şi revistelor. Mecanismul este extrem de simplu: în versiunile online ale publicaţiilor, la sfîrşitul fiecărui articol există un program care permite adăugarea de comentarii, trebuind respectată condiţia ca cititorul să se identifice, fie prin numele real (mai rar), fie printr-un supranume fictiv şi printr-o adresă de e-mail. Acest tip de program pare să fi înlocuit cu succes poşta redacţiei şi a favorizat apariţia unei interacţiuni în timp real la care pot participa foarte mulţi cititori. Comentariile au ca referent textul în continuitatea căruia se situează şi pot fi considerate inserţii metatextuale care ilustrează varietatea opiniilor pe care indivizii le au în raport cu evenimentele prezentate în mass-media. De altfel, impactul diverselor mijloace de informare în masă (presa, radioul, televiziunea, internetul) asupra dezvoltării culturale şi lingvistice a individului este bine subliniat de Valeria Guţu Romalo (2005: 245): „un rol determinant revine ponderii pe care o capătă în societatea modernă actuală mass-media, care sub aspect lingvistic, prin varietatea formelor sale de manifestare, prin larga audienţă pe care o are, devine modelul principal de exprimare, dislocînd exemplul tradiţional al cărturarului, al scriitorului, al omului cultivat”. În lumina acestor idei, nu este greu de acceptat că, în era internetului, produsele jurnalistice, în calitate de modele, fac obiectul judecăţilor de apreciere ale destinatarilor transformaţi în interpreţi mai mult sau mai puţin avizaţi ai acestor modele. În cazul ediţiilor pentru internet ale diverselor ziare şi reviste, comunicare cu cineva înseamnă interacţiune între cititori, pe de o parte, sau între cititori şi echipa editorială, pe de altă parte. Această manifestare a principiului alterităţii poate fi descrisă dintr-o dublă perspectivă: pragmatică şi stilistică.Perspectiva pragmatică poate fi orientată, de pildă, spre analiza diverselor forme de deixis, impuse de relaţia text jurnalistic – comentariu metatextual, spre studierea presupoziţiilor sau a strategiilor politeţii etc. (Yule 1996), în timp ce perspectiva stilistică poate avea în vedere oralitatea transcrisă (Zafiu 2001), relevanţa expresivă a intertextualităţii sau valorile contextuale ale unor procedee stilistice ş.a.m.d.Întrucît comentariile legate de diverse întâmplări relatate în presă sau cele făcute pe seama competenţei şi atitudinii jurnaliştilor în redarea unor evenimente au, ca raison d’être, reliefarea judecăţilor de apreciere, se poate aprecia că opiniile respective au preluat, în mediul virtual numit internet, rolul etic al modelului tradiţional numit gura lumii. Şi cum nimic nu pare să suscite mai mult interes decât agitaţia politică şi starea naţiunii, gura slobodă a lumii se face auzită chiar şi în împărăţia mută a slovelor.

În republica democrată a internetului, oricine îşi poate face auzită „vocea”, puterea o deţin doar cei ce ştiu să atragă, prin cuvinte, interesul celorlalţi, iar politicienii devin veritabile personaje de fabulă, ale căror isprăvi şi peripeţii fac ocolul lumii electronice în mii şi mii de biţi pe secundă. Aşa cum observă unul dintre internauţi, în lumea fără frontiere de dincolo de ecranul monitorului, domnia austeră a literei a fost înlocuită, pe alocuri, de şezătorile metatextuale pe teme politice: „se conversează interesant, se fac bancuri, se spun pe şleau adevăruri, lumea se amuză pe seama voiculeştilor, patricienilor, becalienilor, vadimeilor, prostănacilor” (Lucian Florescu, 22 martie 2007, forum realitatea.net). Trecută prin cheia metaforică cu care se descuie lacătele ce ferecă gura lumii, fiinţa socială numită politician este transformată, prin hipocoristice peiorative, într-o minusculă vietate politică, numai bună de prins în insectarul stigmatizării verbale de sorginte onomastică: „ar trebui pus în cuşcă în faţa parlamentului, dar încă vreo câteva sute de alte cuşti pentru năstăsei, dipi, hrebenciuci, crini (…), tăricei, patricei, vidănei, etc. etc.”[1]            În imaginarul colectiv al internauţilor, acestor creaturi li se atribuie cusurul liliputan al lipsei de anvergură morală. Înfierarea metehnelor politice se manifestă cu mare forţă prin virtualităţile expresive ale sufixelor. Imaginând o epopee a călătoriilor pe mările schimbătoare ale internetului, orice navigator virtual poate povesti că mai întâi a descoperit Românica, o mândră ţară locuită de românei, oameni paşnici şi economi, dar care nu au câştigat bătălia cu kilowattul, motiv pentru care li „se strică mîncărica în frigider” (Caty, 18 ianuarie 2007, forum utilizatori.ro). După alungarea secureilor, cotroceii, adică susţinătorii prezidelului, le conferă străinilor care vizitează patria înalte distincţii de stat: „căluşar de onoare” sau „ordinul drăculeştilor” (Florin, 17 februarie 2004, beta.agora.ro). Mai mare peste vreuna din moşiile acestei ţări este câte-un ministrel, ale cărui „fapte de arme” (turbo trabannt, 11 septembrie 2006, forum softpedia.com) sunt mult mai vestite decât cele ale veşnic adormiţilor primărei, fiinţe din stirpea lui Moş Ene,  care „au sărit din somn doar atunci când ministrul a spus că (…) s-au alocat 700 de milioane de euro pentru dezvoltarea satului”.

În Românica, toate vietăţile conectate la aparatul de stat sunt dezmierdate cu alinturi vitriolante, să „crape rânza” în toţi „patriceii, năstăseii, felixeii, vadimeii ţării”[3]. Toleranţa românelului şi dragostea lui pentru toate aceste făpturi, indiferent de penajul lor politic, a devenit proverbială, fie că e vorba de fesenei, pesedei, udemerei, penelei fie că vorbim de pedei, peledei sau penegei. Printr-o ciudată alchimie onomastică, băselu(l), tăricelu(l) şi geonelu(l) împart suferinţa cu vanghelică, becalică sau Varujică zis şi Vosgănică, cu sulfinica, Boagica şi macovica şi, de ce nu, cu „stolojeii pricăjiţi” ai lui „Traian Boc”.

În ciuda însănătoşirii mediului de afaceri, unele dintre aceste vietăţi politice sunt purtătoare de boli cu transmitere ideologică. Puţini românei ştiu că politicianita este o afecţiune cu leac de vot uninominal. Scăpată însă de sub control, boala dezvoltă forme mediatice agresive precum becalita sau vadimita cronică ori bizare epidemii de partid cum ar fi pesedita, peremita, pedita sau udemerita. Alteori, diagnoza bolnăvicioaselor năravuri politice transpare din circulaţia unor porecle sau supranume şfichiuitoare, adevărate radiografii ale lipsei de blazon socio-cultural: Bombonel, Berbecali, Manivelă, Marinelu’, Matrozu’, Prostănacu’, Răzgândeanu, Rudotel ş.a. În lumea celor care cuvântă (nu) prea pe-nţelesul tuturor, trunchiul cel gros al limbii de lemn a fost cioplit în tot soiul de celebre -isme fără fond, născute din dorinţa „de-a prosti poporul cu televizorul”: băsisme, tăricenisme, năstăsisme, vanghelisme, coposisme, becalisme, vadimisme, borcisme, miticisme, piţurcisme etc. În al doisprezecelea ceas, confruntaţi cu perspectiva unei pandemii politicianiste, unii dintre apărătorii bunului simţ fac câte-un apel pamfletar la linişte pe plaiurile mioritice: „abia aştept să vină pesedeii cei curaţi ca lacrima, petroliberalii cei puri ca ghiocelul, udemereii cei inocenţi ca fecioarele, peceii cei sinceri, peremeii cei sănătoşi la cap; abia aştept să-l văd pe Văcărelu preşedinte, pe Gionelu prim ministru, pe ceilalţi îngeraşi Mitrelu, Stănoaica, Voiculescelu, Năstăselu, şi mai ales pe Iliescelu acest simbol al cinstei şi sărăciei politice. Fără pedei fără dosare, fără Băselu care condamnă comunismul şi corupţia, şi dă dosare cu turnători la CNSAS; jos cu ei tovarăşi! Vreau să fie LINIŞTE, linişte în Parlament, linişte în ziare, linişte pe ecranele televizioarelor. LINIŞTE!!” (Unchiul Sam, 16 martie 2007, forum realitatea.net).  

După cum spun internauţii, în ţara caracterelor mici apucăturile ideologice nu sunt deloc pe placul naţiunii. Lăsaţi singuri acasă, -elu şi -eii se joacă de-a inflaţia de imagine, agitând apele democraţiei din cyber-space. „Cum vom denumi noua ordine socială? Băsism ?”[5], se întreabă retoric un navigator. Altul constată că liberalismul este „închistat în tăricenism”[6]. Dezbrăcată de haina vizionarismului şi împopoţonată cu false zorzoane mediatice, gândirea politică a unor făpturi ce jinduiesc la fructul zemos al puterii seamănă mai degrabă cu o nedorită boală. „Suferim de becalism, manelism, vadism”, declară autorul unor cugetări numite Romanian dream (Cosmin Dragomir, 27 martie 2006, www.agonia.ro). Marea bătălie pentru imagine, la care participă mai toţi supereroii telejurnalelor are denumiri hazlii în -ada – becaliada, băsesciada, iliesciada, tăriceniada, vadimiada, vangheliada – după modelul consacrat al „cruciadelor” sportive (daciada) sau social-politice (mineriada, dosariada).

Trecerea de la nume la verb reflectă, în sens darwinian, lupta pentru supremaţia în procente.  Sarcasmul popular faţă de acest bâlci al deşertăciunilor nu se lasă aşteptat. A becaliza, becalizare este procesul „ipotetic de transformare a unor oameni normali în războinici ai luminii”[7]. Refuzând acceptarea acţiunilor de băsescizare, vanghelizare sau vadimizare, locuitorii lumii virtuale îi caracterizează pe cei care se prind în hora populismului sforăitor, numindu-i, după colorit, în -iot (băsesciot, becaliot, vadimiot sau vangheliot) sau, mai rar, dar mai usturător, în -oid (băsescoid, becaloid, năstăsoid, vadimoid). Cu cât expunerea la radiaţiile media este mai intensă şi mai îndelungată, cu atât capitalul lingvistic peiorativ asociat cu imaginea unui politician este mai puternic conturat. De exemplu, substantivul propriu Becali reprezintă baza de derivare pentru o familie lexicală cu peste zece termeni. Hipocoristicelor Becalică şi Becălici (calambur rezultat, probabil, din atracţia paronimică faţă de substantivul Păcălici) li se adaugă creaţii precum becaliadă, becalian, becaliot, becalism, becalisme („toate jignirile aduse de către JIJI în diferite momente!!!”,  imblanzitoruldelei, 11 iunie 2006, forum softpedia.com), becalist, becalistic, becalită, becaliu („Stilul becaliu[8] e tot mai toxic!”), a becaliza, becalizare, becaloid şi becăleală. Tot în gura lumii, numele Vadim cunoaşte „şlefuiri” acide precum Vadimache, Vadimelu, Vadimică sau Vadimuţ, urmate de pleiada cuvintelor care pecetluiesc distanţarea ironică faţă de retorica înfoiată a intoleranţei: vadimeală, vadimiadă, vadimian, vadimiot, vadimism, vadimist, vadimistic, vadimită, vadimiza, vadimizare. Deşi cele două familii lexicale nu sunt singurele exemple dezvoltate în diverse contexte ale comunicării prin intermediul internetului, ele evidenţiază reacţia lingvistică de respingere a modelelor de comportament politic exacerbat, iar gura lumii, în variantă electronică, nu se sfieşte să cauterizeze excrescenţele ambiţiilor nemăsurate.   

Bibliografie 

Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tomul XXXIII, Editura Academiei, Iaşi, 1992-1993

Coşeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală, interviu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

Guţu Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005

Morris, Charles, Signs, Language and Behavior, Prentice Hall, New York, 1946

Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

Yule, George, Pragmatics, Oxford University Press, 1996

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001

[1] Suca-daa x1, reacţie la articolul „Băsescu, acuzat de comisia Voiculescu pentru timorarea şi insultarea Parlamentului”, autori D. Galantonu, L. Pârvu, 21 martie 2007, agenţia de ştiri hotnews.ro.

[2] Florin Lisandru, Gazeta de Sud, nr. 3220, 17 septembrie 2005, articolul „Ministrul Flutur le-a promis vaccinul „Mischie” celor care fac prostioare cu banii”.

[3] gili, comentariu la articolul „A fugit de Roncea”, autor A.H., cotidianul Ziua, nr. 3758, 19 octombrie 2006, ediţia pentru internet www.ziua.ro.

[4] arogantu’ comentariu la articolul „Planul B”, autor Răzvan Gheorghe, cotidianul Ziua, nr. 3801, 8 decembrie 2006, ediţia pentru internet www.ziua.ro.

[5] Cepeca, 3 martie 2006, adevarulonline.ro.

[6] Mircea, comentariu la articolul „Flutur zboară cu roiul deasupra PNL”, autor Lilian Ruse, cotidianul Gândul, 18 noiembrie 2006, ediţia pentru internet www.gandul.info

[7] Cf. articolul „Dicţionar urbano-român, pe web”, autor Dan Boncea, cotidianul Adevărul, nr. 5106, 6 decembrie 2006, ediţia pentru internet www.adevarulonline.ro.

[8] Titlul unui articol semnat de Gigi Grigorescu şi publicat în cotidianul Azi, nr. 3900, 14 decembrie 2005, ediţia pentru internet www.azi.ro.